Fragmente

În mâna dreapta tin o varza, pe umar un aparat foto digital.
E cald si perfect senin. Anul nici macar nu conteaza. E toamna.
Adevarul e ca te bucuri pur si simplu sa fii pe lume într-o astfel
de dimineata perfecta. Nu ma doare nimic pe nicaieri, oamenii
par veseli, iar pasarelele ciripesc din toti rarunchii. Sun la interfon
pe strada Republicii 8 si patrund în studioul foto al lui Lehel, mai
hotarât ca niciodata. Doar ca intru dintr-odata într-un univers
paralel, unde totul pare sa fie pe dos. Starea de bine de adineaori
face brusc loc uneia de neliniste. Ma cuprinde o ameteala si o
senzatie de anxietate ce escaladeaza progresiv spre un mic atac de
panica. Inspir adânc si fac ochii roata.

În primul rând, ceva nu e în regula cu lumina. Din plin soare,
am aterizat într-o penumbra asemanatoare celei de la gura unei
pesteri; lumina e filtrata printr-un geam mat, obturat, fiindca peste
el e coborât un fundal foto de culoare gri. Drept în mijlocul camerei,
pe jos, troneaza un morman de hârtii alaturi de un faras verde, între
doua softbox-uri mari. Lânga soba, stau claie peste gramada lemne
diverse, butuci de prun, si cartoane. De-a lungul peretelui sunt
însirate vreo patru scaune din piele învelite în folii de protectie,
destinate unor viitoare funduri de directori de întreprinderi mici si mijlocii, asteptând cuminti sa fie fotografiate pentru un catalog. Pe sofa nu ai loc sa arunci un ac – stau însirate, aparent fara vreo
logica, extrase de banca, bonuri fiscale, facturi si chitante. Pe cele
doua mese învecinate, printre milioane de obiecte din familii din
cele mai diferite, stau doua monitoare mari, bâzâind sters. Lânga
scarpinatoarea de spate din bambus a tatalui lui Lehel colecteaza
praf vreo cinci obiective de Canon si un mic tigru rosu din plastic.
Sta pe spate, cu labele erecte tintind spre tavanul aflat undeva la 3
metri si ceva. Pe peretele opus fotoliilor directoriale din piele de
bovina sunt printurile mari pentru expozitia „This is not a Car, it’s
a Legend“.

Printre acele imagini, unele facute chiar cu zece ani în urma,
ma aflu si eu, sotia, pruncii alaturi de prima noastra masina – o
Broscuta VW galbena, adorabila, de care o sa-mi fie dor tot restul
vietii, ca de propria tinerete. Apoi vin vechile tablouri ale Crinei,
un televizor stricat, o sumedenie de alte printuri de proba, niste
xeroxuri cu fotografii de moda, câteva cutii goale de bere si o cusca
în care un porumbel bolnav chiraie a moarte, rotind haotic din
cap, asemeni unui mic girofar stricat. Din mormanul de hârtii
fotografice, se iteste mutra hâtra a lui Catalin Garantat 100%
îmbracat în scotian, amusinând un pahar de whisky. Celebra Sisi,
o pisica din rasa Russian Blue, mi se încurca printre picioare,
mieunând prelung. Lehel o cearta în ungureste, apoi se întoarce pe
mess, unde, în dulcele stil clasic, povesteste simultan cu vreo câteva
fete, folosind tz în loc de t si k în loc de ca. E îmbracat doar în chiloti
si într-un tricou lalâu. Azi pare vag plictisit. „Nu vrei gomboti cu
prune?“, ma întreaba. „Am facut aseara cincizeci. Cred ca numai
Preda a mâncat vreo cinspe.“ Îi raspund: „Nu, mersi. Am venit
sa fotografiez varza asta“. Fara vreo întrebare suplimentara si fara
macar sa clipeasca a nedumerire, Lehel îmi pune blitzul pe aparat,
face setarile stiute, muta softbox-urile, aranjeaza luminile, trage
doua probe, apoi îmi pune aparatul în mâna si se întoarce pe mess.
Cred ca ar fi fost la fel de impasibil si daca în loc de varza aveam o iguana vie sau un creier uman într-un borcan. Cum sta asa, într-un
cilindru alb din plastic mat si învaluita în lumina uniforma ce se
întinde precum untul pe o felie de franzela proaspata dimineata,
varza mea pare destul de timida, însa vag fotogenica.

Deodata, starea de neliniste de acum zece minute se risipeste
ca prin farmec si face loc unei binefacatoare stari de pace. Si asta
pentru ca fotografia este, cred, printre multe altele, o poveste despre
ordine. Mai ales într-un studio unde, în ciuda dezordinii, ai control
asupra subiectului, ai mereu impresia ca, fotografiind, contribui cu
ceva la ordinea universala. Astfel de gânduri îmi trec prin minte în
timp ce întorc varza mea fotogenica pe toate fetele, cautând printre
pliurile ei ceva ce nici macar nu cred ca exista. Noi doi împreuna,
adica varza si cu mine, ne-am lansat într-o mica aventura. E ca
si cum ne-am fi îmbarcat într-un tren a carui destinatie nu o stie
nimeni, nici macar nasul. Si nici macar nu conteaza, câta vreme în
aer pluteste o stare generoasa de bine. Lehel se scarpina cu dârzenie
pe fesa dreapta în timp ce casca din toate încheieturile. Încolacita,
Sisi doarme cu botul pe niste bonuri fiscale miscând ritmic labele
dinapoi. Viseaza ca alearga.

Fotografiile de studio nu-mi plac, sunt prea reci. Varza mea
creata e mult mai umana, deci merita o lumina ceva mai calda, cum
ar fi pe masa din bucataria noastra. În drum spre casa, tin varza în
mâna dreapta si cuget ca Hamlet privind craniul lui Yorick: Oare as
cumpara o carte având titlul de O varza fotogenica? Ma tem ca nu
prea, însa decid din mers ca, fie ce-o fi, asa o sa-i ramâna numele.

Orice carte e un miraj. Cumva, pe cai nebanuite, se insinueaza
în mintea oricarui autor ideea potrivit careia lumea nu e întreaga
în absenta mesajului pe care acesta se pregateste sa-l transmita. Ca
omenirea asteapta cu sufletul la gura acest mesaj, fara de care s-ar
împotmoli pe parcurs. Stim cu totii ca nu e deloc asa. O carte e un
simplu dar pe care autorul si-l face în primul rând siesi, asa cum
bunica mea îsi facea cadou în fiecare an de Duminica Floriilor un
buchet mare de bujori. Mergea în gradina, taia florile folosind un
cutit cu mâner de ebonita, le punea într-o vaza în mijlocul mesei
si apoi se uita la ele. O chema Floare si îsi sarbatorea astfel, de
una singura, ziua numelui. Tot astfel, am adunat si eu aici texte
orfane, bântuind aiurea prin lume. Le-am strâns laolalta asa cum
se aduna pinguinii imperiali într-un cârd compact pe Discovery
si, creând un monolit, încearca sa reziste împreuna frigului pâna
ce va trece iarna. Orice carte e si ea o forma de rezistenta, dar nu
împotriva frigului, ci împotriva uitarii. Reprezinta o mica garantie
a memoriei, indiferent cât de putini cititori ar avea, fiind totodata
semnul ducerii la bun sfârsit a unui lucru, oricât de nesemnificativ
ar fi acesta. Doar ca atunci când, scrise în momente diferite
si în dispozitii afective diverse, având o oarecare autonomie si
originalitate lasate fiind de capul lor în libertate, asemenea texte
disparate se regasesc între doua coperte, devii constient ca ai idei
mai putine si mai fixe decât ti-ar fi placut sa crezi. Iar cartea îti
dezvaluie propriile limite în materie de exprimare, dând la iveala
clisee de limbaj si obsesii literare ocultate.

Cartea aceasta e usor absurda. Cica e despre fotografie, dar nu
are poze deloc. În mod normal, cartile de fotografie contin poze
multe si au cuvinte putine. Te invita ca, privindu-le, sa începi sa le
învelesti în propriile tale gânduri si texte, fire subtiri pe un cocon
misterios. Cartea aceasta face drumul invers – îti povesteste pe
alocuri despre imagini sau lucruri legate de fotografie, dar fara sa ti
le arate. Te invita doar sa ti le imaginezi. Sa pui imagini în dreptul
unor semne abstracte, negre, însirate pe o foaie de hârtie. Fotografiile
exista fizic pe undeva, dar cautarea lor e mai putin interesanta decât
efortul de a ti le imagina. Îmi place aceasta tensiune permanenta
dintre cuvinte si imagini, o celebrez, o cultiv, din ea ma hranesc.
Si fiindca ma identific cu ea atât de profund, cred ca merita pusa
într-o carte.

Cuvânt-Imagine. În cartea Geneza, pe nepusa masa, Dumnezeu
intra în scena, face primele gesturi si pune în abis ambele concepte:
zice si se face, rosteste ceva si cuvântul devine imagine. Se spune ca, la începutul începuturilor, Cel fara de început creeaza pur
si simplu, din nimic, cerul si pamântul. Fara prea multe vorbe,
fara previzualizari sau, într-un cuvânt, fara preaviz. Actiune pura,
hotarâre atotputernica, gest radical. Imediat dupa aceasta, rosteste
ceva care noua, fotografilor, ar trebui sa ne placa foarte tare: „Sa fie
lumina“. La început este facerea, apoi vine rostirea, pentru ca abia
al treilea gest sa fie pur vizual – Atoatestiutorul desparte lumina de
întuneric, albul de negru.

E interesant versetul 4 din Geneza 1 în traducerea aceasta, cu
topica voit arhaizata a lui Valeriu Anania: „Si a vazut Dumnezeu
lumina ca e frumoasa; si a despartit Dumnezeu lumina de întuneric“.
Fotografia, asemeni unei flori, nu poate trai decât în aceasta parte
luminoasa, a vazutului, la fel cum fotosinteza e conditionata de
prezenta luminii. În afara ei, fotografia nici macar nu poate lua
fiinta. Si totusi, se cladeste pe acest contrast, shadow/highlight, joc
subtil de lumina si întuneric, între care îsi face loc o infinitate de
griuri. Ce ar mai fi fost, oare, de povestit aici daca n-am fi avut
parte de gestul radical al despartirii celor doua înca de la facerea
lumii?

Aceasta „varza fotogenica“ a mea e o încercare de a-mi face
ordine în gânduri, adunând într-un manunchi texte risipite, pe
care le-am împartit, apoi, în trei categorii. Le voi descrie pe rând:

1. Episoadele au aparut pe Liternet prin grija lui Razvan
Penescu între 2004 si 2012. Ele reprezinta rezultatul
decantarii unor idei în compania unor prieteni împreuna
cu care ne-am oprit asupra câtorva obsesii legate de
fotografie si nu numai. Acesti prieteni, desi, cel putin la
nivel declarativ, spuneau ca nu stiu sa scrie, au dovedit
ca, de fapt, stiau prea bine. Episoadele acestea reprezinta
prima decizie de a scrie periodic câte ceva despre fotografie
si de a-mi provoca amicii sa mi se alature. Am început cu
oameni de la care am învatat multe si am terminat cu fosti
studenti pe care i-am învatat, la rândul meu, câte ceva.
Începutul a fost ezitant, însa episoadele s-au încalzit pe
drum si au prins forma la care visasem. Toata povestea
acestei serii pleaca de la aruncarea unei idei si a unei
fotografii în arena, ambele menite sa stârneasca o reactie. A
fost un privilegiu sa ma prind în acest joc alaturi de oameni
atât de diferiti ca formatie, vârsta, respectiv stil de a gândi
si fotografia. Tuturor acestor prieteni le multumesc.

2. De-a lungul vremii mi-au trecut pe dinaintea ochilor zeci,
poate sute, de albume de fotografie. Câteva dintre ele,
respectiv câtiva autori m-au marcat în mod deosebit, asa
ca le-am dedicat câte o scurta recenzie. Unele au aparut
cu ani în urma în revista Photomagazine (îi multumesc,
pe aceasta cale, redactorului-sef Harris Wallmen), iar
altele au aparut pe site-ul www.badorgood.com, prin grija
prietenilor mei editori, Gicu Serban si Cipri Ciocan.

3. Tot prin generozitatea celor doi amintiti mai sus a aparut
si aceasta selectie de eseuri pe diverse teme care m-au
pasionat la un moment dat pâna-ntr-acolo încât a trebuit
cumva sa scap de ele punându-le în cuvinte si imagini.
Unele au fost reluate într-o forma concentrata în rubrica
de foto a Revistei Esquire România, prin grija Ancai
Ciuciulin. Tuturor celor implicati în gazduirea acestor
scriituri le multumesc frumos. Le multumesc, totodata,
fratilor Anton si Dorian Horvath, al caror sprijin în efortul
de revizuire a acestor texte mi-a fost de un real folos.